Aspecte practice privind îmbrăcarea, spălarea, resfințirea și păstrarea veșmintelor preoțești liturgice .
a. Îmbăcarea veșmintelor liturgicer.
Veșmintele preoțești liturgice au „Darul Dumnezeiesc” și „oarecare însemnare duhovnicească”[i], fapt pentru care atitudinea față de acestea trebuie să fie una plină de evlavie[ii]. Îmbrăcarea veșmintelor se face într-un astfel de act de cucernicie prin binecuvântarea și sărutarea fiecărui veșmânt în parte, timp în care preotul rostește anumite stihuri. Acest sentiment de evlavie trebuie să fie manifestat și la dezbrăcarea veșmintelor[iii], chiar dacă la dezbrăcare ele nu mai sunt binecuvântate în semnul crucii și sărutate, însă acest moment este, totuși, însoțit de rostirea unor rugăciuni („Acum liberează...”, „Sfinte Dumnezeule...” și troparele rânduite în Liturghier).
Este necesară rostirea stihurilor care însoțesc îmbrăcarea veșmintelor și la alte slujbe în afară de Dumnezeiasca Liturghie?
După părerea unora, rostirea acestor stihuri trebuie făcută doar la îmbrăcarea veșmintelor înainte de slujirea Sfintei Liturghii. În Evhologhionul din secolul al XIII-lea (Sinai 966) se prevede ca după îmbrăcarea veșmintelor, preotul să rostească rugăciunea: „Stăpâne Doamne... caută peste mine, păcătosul și nevrednicul robul tău, în ceasul acesta și peste veșmântul acesta sfânt cu care mă îmbrac; trimite-mi putere de sus și întărește-mă cu harul Sfântului Duh, ca îmbrăcat cu harul preoției să stau înaintea acestei Sfinte Mese și să slujesc preacuratul Tău Trup și scumpul Tău Sânge. Că Ție se cuvine...”[iv]. În rest, pentru săvârșirea altor Taine și ierurgii, preotul îmbracă veșmintele doar sărutându-le și binecuvântându-le, fără a mai rosti stihurile. Rostirea acestora din „evlavie exagerată sau din obicei nu este un păcat de moarte, bineînțeles, dar nici nu este după rânduială”[v]. În Rânduiala sfințirii noilor veșminte prin cele două rugăciuni pe care le rostește preotul se cere ca veșmintele să fie binecuvântate, sfințite și curățite spre a fi vrednice la slujirea Sfintelor Taine („Sfintelor Tale Taine”), adică a Sfintei Euharistii, iar preoților slujitori să le fie spre „izbăvire și acoperământ de toată uneltirea și sminteala vrăjmașului”, spre „întrarmarea, spre podoaba și bunăcuviința” lor[vi]. Totodată, în prevederile tipiconale de la începutul Tainelor și ierurgiilor nu se prevede o astfel rânduială de îmbrăcare a veșmintelor așa cum este cea dinaintea Sfintei Liturghii, ci spune numai cu ce veșminte se îmbracă preotul.
Așadar, este greșit sau este exagerat dacă preotul va rosti stihurile la îmbrăcarea epitrahilului și felonului atunci când săvârșește o rânduială ce prevede îmbrăcarea cu acestea? Nicidecum! Atâta timp cât rostirea acestor stihuri îi sporește evlavia și îl dispune în atmosfera de rugăciune necesară săvârșirii cultului divin.
Un aspect peste care nu trebuie trecut cu vederea este cel referitor la binecuvântarea felonului. Conform tradiției și semnificației veșmintelor liturgice, pe felon nu trebuie cusută icoana lui Hristos, întrucât numai arhiereii o poartă, cusută fiind pe sacos sau pe omofor, arhiereul simbolizându-l pe Însuși Hristos în cadrul Sfintei Liturghii. Cu toate acestea, s-a observat că icoana lui Hristos apare, mai nou, și pe felonul preoților, aceasta datorându-se lipsei de cunoștințe teologice a celor care realizează aceste veșminte. Deci, în cazul acesta, atunci când preotul îmbracă un felon care are cusut pe spate icoana lui Hristos, el nu mai binecuvintează felonul, ci numai îl sărută. Pentru că nu putem noi oamenii să îl binecuvântăm pe Hristos sau chipul Său, ci El ne binecuvintează pe noi.
Uniformitate privind îmbrăcarea veșmintelor.
Deși Molitfelnicul prevede cu ce veșminte se îmbracă preotul la săvârșirea Sfintelor Taine si la unele ierurgii, se observă o lipsă de uniformitate în privința veșmintelor folosite de către preoți la aceleași servicii. Spre exemplu, în Moldova la Slujba înmormântării preoții poartă epitrahil și felon, pe când în Muntenia aceștia poartă doar epitrahil, mai ales pe drumul către cimitir. La fel se observă diferențe la slujirea Tainei Sfântului Botez. Foarte mulți preoți poartă numai epitrahil și felon, deși rânduiala spune că exorcismele se citesc de către preot având „epitrahil pe grumaz”, după care, intrând în biserică, „se îmbracă în sfintă de culoare albă, punând și mânecuțele”[vii]. Ca să nu mai vorbim de culoarea veșmintelor. Cât de lipsit de semnificație poate fi atunci când vezi un preot că îmbracă la slujba Sfântului Botez veșminte de culoare roșie, acestea fiind preferate pentru că sunt mai noi.
Îmbrăcarea veșmintelor nu se face la întâmplare, nici în privința componentelor sale, nici în privința culorilor. În trecutul Bisericii, Sfintele Taine erau urmate de săvârșirea Sfintei Liturghii, ceea ce înseamnă că ele se săvârșeau, de regulă, în toate veșmintele. Astăzi, numai Taina Euharistiei și Taina Preoției au rămas unite de Sfânta Liturghie, celelalte Taine săvârșindu-se în mod izolat de aceasta. Nu putem vorbi de o regulă strictă în privința îmbrăcării veșmintelor liturgice, însă ceea ce trebuie reținut sunt următoarele aspecte:
v Purtarea felonului simbolizează întruparea Mântuitorului Hristos;
v La săvârșirea Sfintelor Taine (separat de Sfânta Liturghie) se îmbracă epitrahilul și felonul (pentru că săvârșitorul Tainei este Hristos), iar la Botez și mânecuțele ( din motiv practic, pentru a nu uda mâneca largă a reverendei);
v Se poartă felon la fiecare slujbă când se folosește Sf. Evanghelie ( citit sau vohod);
v Se poartă felon la fiecare rânduială unde solemnitatea momentului o cere (Ex. Sfințirea troiței).
Cât privește simbolismul culorilor, în general se folosesc veșminte de culoare deschisă albe sau aurii ( la Botez-obligatoriu culoarea albă, la Slujba Aghezmei Mari-culoarea albastră). Chiar și la Slujba înmormântării, așa cum deja se știe, se folosesc veșminte de culoare deschisă pentru a exprima credința în Învierea lui Hristos, Biserica nefiind o propovăduitoare a deznădejnii, ci una a triumfului vieții asupra morții.
b. Spălarea veșmintelor liturgice
Slujirea liturgică, așa cum și textul sfintelor slujbe o spune, este una care înfricoșează până și pe îngeri, timpul liturgic fiind un timp al întâlnirii omului cu Dumnezeu. Tocmai de aceea și înfățișarea omului în fața lui Dumnezeu nu trebuie să fie făcută cu neglijență sau indiferență, ci cu un sentiment de responsabilitate, așa cum a făcut Moise când s-a descălțaț pentru a putea păși pe pământ în proximitatea lui Dumnezeu. În povățuirile de la finele Liturghierului se spune că preotul trebuie să se pregătească trupește și sufletește, să fie curat atunci când slujește Dumnezeiasca Liturghie. Această curățenie se referă la curățenia sufletească, la cea trupească, dar și la cea vestimentară. Așadar, este imperios necesar ca preotul să se preocupe de starea veșmintelor liturgice pentru a fi mereu curate și vrednice de a sluji Domnului[viii]. Întrucât acestea, oricât ar fi preotul de atent, se murdăresc ( de ceară de la lumânări, de cenușa de la cădelniță etc.) ele trebuie să fie spălate.
Cine poate spăla veșmintele liturgice?
Trei sunt persoanele care pot spăla veșmintele liturgice: preotul, preoteasa sau o femeie cu viață duhovnicească îmbunătățită. Sarcina curațării veșmintelor liturgice revine în mod special preotului slujitor, ca unul ce este dator a duce o viață cât mai curată, în rugăciune și evlavie. Apoi, preoteasa este cea care poate să spele veșmintele liturgice, ținând cont de faptul că duce o viață asemănătoare preotului slujitor (post, rugăciune, abstinență, spovedanie și împărtășire deasă). În ultimul rând, ele pot fi curățate de o femeie din parohie, care are o viață duhovnicească îmbunătățită, fie ea văduvă sau chiar fecioară.
Ceea ce este foarte important este faptul că veșmintele liturgice nu se vor spăla în același loc și în aceeași apă cu haine mirenilor, nici măcar în familia preotului. Este exclus folosirea mașinii de spălat pentru spălarea veșmintelor liturgice, dacă în aceeași mașină am spălat sau vom mai spăla alte haine. Se poate folosi o mașină de spălat pentru veșmintele liturgice numai dacă are folosire exclusivă în acest scop. Dar totuși, trebuie avut în vedere că apa rezultată nu trebuie deversată în canalizare, ci numai la un loc curat. De asemenea, este interzisă spălarea veșmintelor liturgice la spălătoriile ecologice.
Aceeași persoană care spală veșmintele preoțești liturgice poate spăla și veșmintele de la Sfânta Masă. În ceea ce privește spălarea procovețelor aceasta se va face numai de către preot. Dar în acest sens IPS Teofan a recomandat arderea procovețelor murdare sau uzate, ele neafăcând obiectul unui cost prea mare.
c. Resfințirea veșmintelor liturgice
După curațarea și spălarea acestora, veșmintele se usucă frumos și se pregătesc pentru resfințire. Sunt unii liturgiști[ix] care susțin că după spălare veșmintele nu trebuiesc resfințite, acest lucru făcându-se prin însăși întrebuințarea lor la slujirea Dumnezeieștii Liturghii. Sfințirea care se face veșmintelor noi înseamnă afierosirea lor (atribuirea spre un scop sacru) și, deci, prin spălare ele nu își pierd scopul pentru care au fost croite și cusute. Unii după spălare doar le stropesc cu aghiazmă, fără a mai citi rugăciunile de consacrare.
Cert este că cel mai bine este ca după spălare, totuși, veșmintele să fie resfințite cu rugăciune și aghiazmă, așa cum se resfințește și o biserică după ce s-au realizat unele intervenții în interiorul sau exteriorul ei.
d. Păstrarea veșmintelor liturgice
Veșmintele liturgice, după ce au fost sfințite/resfințite, se păstrează în Sfântul Altar, purtând de grijă de ele, fie împăturite frumos, fie pe umeraș, dar nici într-un caz nu strânse mototol sau aruncate într-un dulap la întâmplare. Veşmintele trebuie, deci, păstrate într-o stare bună, în biserică, ferite de praf şi murdărie. „Când se învechesc şi sunt prea uzate, încât nu mai pot fi folosite, dacă veşmintele respective nu reprezintă o valoare materială, documentară sau artistică, ele pot fi îngropate în loc ferit şi curat, ori pot fi arse şi cenuşa să fie îngropată”[x].
[i]Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi, Întrebarea 17, vol. II, Editura Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, Suceava, 2003, p. 216.
[ii] Ca un îndemn la mai multă evlavie pentru preoții slujitori față de veșmintele sacerdotale poate fi considerată evlavia cu care credincioșii se ating, se șterg pe frunte sau pe față și sărută sfintele veșmintele când trec preoții, sau mai ales arhierii, prin mijlocul lor.
[iii] Un ierarh remarca la finele unei slujbe în sobor discrepanța dintre atitudinea de la îmbrăcarea veșmintelor (binecuvântarea și sărutarea acestora) și cea de la dezbrăcarea de acestea (erau aruncate în nepăsare grămadă pe un scaun din Sf. Altar).
[iv] Prof. Dr. Ioannis Foundoulis, Dialoguri litugice, vol. V, întrebarea 583, traducere de Lect. Dr. Sabin Preda, Editura Bizantină, 2011, p. 306.
[v]Ibidem, p. 304.
[vi] Molitfelnic, E.I.B.M.B.O.R., București, 2002, pp. 641-642.
[vii]Ibidem, pp. 22 și 33.
[viii] „Pentru slujirea Dumnezeieştii Liturghii, preotul şi diaconul sunt datori a fi curaţi, atât cu sufletul cât şi cu trupul, şi, precum trebuie să aibă trupul curat, tot aşa şi veşmintele cele de pe dânşii se cuvine să le aibă curate şi întregi; iar dacă vor fi foarte pătate şi rupte şi va îndrăzni preotul a sluji cu ele, va greşi de moarte, deoarece înaintea lui Hristos Dumnezeu, Cel ce este cu adevărat în Sfintele Taine, se va arăta cu nebăgare de seamă. De aceea, slujitorii celor sfinte sunt datori să stăruiască în tot chipul ca veşmintele cele sfinte, chiar de vor fi din material simplu, să fie cuviincioase şi curate.” Capitolul „Povăţuiri şi învăţături” din Liturghier.
[ix] Ierom. Dr. Petru Pruteanu. A se vedea http://forum.teologie.net/viewtopic.php?t=989
[x][x] Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica generală cu noţiuni de artă bisericească, arhitectură şi pictură creştină, ediţia a IV-a, Editura Partener, Galaţi, 2008, pp. 374-375;
