Veşmintele liturgice - origine, evoluție, simbolism și uniformitate. Aspecte practice.(I)

Pe un blog ortodox[i], o persoană ce nu aparține cultului ortodox întreba cu ce drept poartă preoții veșmintele aronice, de vreme ce Hristos împlinește slujba de Mare Preot? Pentru unul ca acesta trebuie spus că slujirea lui Hristos ca Marele Preot[ii], nu anulează preoția sacramentală. Venirea lui Hristos ca „Arhiereu mare, Care a străbătut cerurile” (Evrei 4, 14) este începutul unui nou testament, cu preoție nouă mandatată de Însuși Mântuitorul Hristos, atunci când a zis: „mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh...” (Matei 28, 19). Această chemare nu se ia de la sine, așa cum fac sectanții, ci „dacă  este chemat de Dumnezeu, după cum și Aron” (Evrei 5, 4). Ori, Sfinții Apostoli, și de la dânșii episcopii și preoții Bisericii, au fost rânduiți de către Însuși Arhierul Veșnic și Dumnezeu, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a zis: „Precum M-a trimis pe mine Tatăl, vă trimit și Eu pe voi. Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, iar cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan 20, 21-23).

            Așadar, preoția, ca slujire în Biserica Ortodoxă, este rânduită de sus, pentru a ne ține uniți cu El[iii]. Se cuvine atunci să dăm un răspuns și la întrebarea de ce poartă preoții veșminte liturgice.

            Așa cum afirma persoana de pe blog, preoții ortodocși poartă veșminte care aduc sau seamănă cu cele aronice, adică cele purtate de Aron și fii săi la slujba Cortului Sacru. Trebuie menționat faptul că Aron și fii săi purtau, din poruncă divină, veșminte confecționate de către „cei iscusiți” pe care Dumnezeu i-a umplut de „darul înțelepciunii și al priceperii” (Ieșire 28, 3). Veșmintele sfințite erau lucrate din in, mătase, pietre scumpe și aur. Faptul că la confecționarea veșmintelor se foloseau materiale deosebite stă în concordanță cu slujirea preoțească, aceasta fiind una deosebită. Apropierea preoților de jerfelnicul sacru fără a purta veșmintele sfințite atrăgea asupra lor păcatul și chiar pedeapsa cu moartea ( Ieșire 28, 43). Iată, de ce preoții au obligația de a purta veșminte sfinte în timpul servicului divin.

            Originea și evoluția veșmintelor preoțești liturgice.

În privința veșmintelor preoțești în Biserica Ortodoxă, originea acestora, așa cum majoritatea o susțin[iv], este una biblică, fiind inspirată din preoția vechi-testamentară, chiar dacă nu s-a păstrat forma și denumirea acestora întocmai. Cele pe care Dumnezeu le-a rânduit în vremea lui Moise nu trebuie lepădate, pentru că ele au fost preînchipuire a celor din Legea cea Nouă. Cortul Mărturiei a fost anticipare a locașului de cult creștin, iar jertfa Vechiului Testament a pregătit Jertfa Marelui Arhiereu Hristos, prin care s-a trecut de la cultul iudaic la cel creștin. Prin jertfa Noului Testament nu s-a stricat Legea cea Veche, ci s-a desăvârșit (Matei 5, 17), s-a completat până la plinătatea ei. De aceea, unele asemănări între cultul creștin și cel mozaic nu trebuie amendate. Ele trebuie înțelese în iconomia mântuirii. Creștinismul a preluat elemente mozaice, anaforaua liturgică fiind alcătuită după modelul cinei pascale iudaice[v]. 

De bună seamă că Sfinții Apostoli nu purtau veșminte liturgice la frângerea pâinii, însă prin harul pe care l-au dobândit la Pogorârea Sfântului Duh hainele lor s-au dovedit pline de sfințenie, întrucât materia devine purtătoare de sfințenie[vi]. Apariția veșmintelor s-a datorat conștientizării măreției actului sfințitor și vine totodată din practica iudaică care presupunea, așa cum se întâmplă și la noi astăzi, ca apropierea credinciosului de locul sacru să se facă cu pregătire lăuntrică, dar și trupească, ceea ce presupune curățenie corporală și vestimentară. Oricum, nu încape îndoială că în epoca primară a Bisericii creștine, clericii se prezentau în fața sfântului altar înveșmântați în haine de sărbătoare a căror formă a influențat evoluția veșmintelor. Aceste haine se crede că erau albe sau de culoare deschisă, simbolul nevinovăției creștinilor și aveau forma unei tunici lungi, iar pe deasupra o mantie grecească numită felon sau palium[vii]. Putem vorbi, așadar, de trecere a vestimantației din mediul profan în cel sacramental, un semn distinctiv al noii utilizări fiind semnul crucii aplicat pe acestea. Acest semn al crucii nu era doar o mărturie a afierosirii veșmântului, ci și a persoanei care purta veșmântul consacrat.

Printre primele referiri la veșmintele liturgice le găsim în secolul al IV-lea[viii]. Eusebiu de Cezareea, participând la sfințirea bisericii din Tir, ridicată pe la anul 318, rostește un panegiric festiv la adresa episcopului Paulin, în care face referire la odăjdiile preoțești: „O! Voi iubitorilor de Dumnezeu preoți îmbrăcați în odăjdiile cele sfinte, împodobiți cu cununa cerească a măririi, unși cu ungerea cea dumnezeiască, purtând îmbrăcămintea preoțească a Duhului Sfânt...”[ix]. În anul 343, prin canoanele 22 și 23, Sinodul de la Laodiceea, interzice ipodiaconilor să poarte orarul pe umăr, respectiv citeților și psalților li se interzice purtarea de orar. Tot în secolul al IV-lea, Fericitul Ieronim vorbește despre folosirea unor veșminte speciale în cadrul cultului, altele decât cele din viața obișnuită[x].

Dar un text și mai evident care atestă întrebuințarea veșmintelor sacerdotale pentru săvârșirea cultului îl găsim în predica Sfântului Grigorie de Nazianz rostită cu ocazia hirotonirii sale în treapta de episcop. Cu acest prilej, sfântul s-a adresat astfel către episcopul sfințitor: „Acum mă ungi, sfinte părinte, mă îmbraci cu haină lungă și pui pe capul meu cunună”[xi]. Istoricul Sozomen ne spune că vrăjmașii Sfântului Ioan Gură de Aur, după ce acesta fusese depus din scaun, au intrat în noaptea de Paști în biserică  și „au maltratat pe preoți și pe diaconi și i-au scos afară, deși aceștia erau îmbrăcați în veșminte sacerdotale”[xii]. O altă informație ne-o oferă episcopul Teodoret al Cirului care spune că împăratul Constantin cel Mare a cumpărat veșminte scumpe pentru biserica Învierii zidită de el în Ierusalim și a poruncit episcopului Macarie să le poarte la sărbatoarea Botezului Domnului[xiii].

Teologul catolic Braun trasează patru etape în procesul de evoluţie a veșmintelor preoțești, dar și a accesoriilor vestimentare, și anume: 1. de la început până la Constantin cel Mare (sec. IV); 2. de la Constantin cel Mare (sec. IV) şi până în secolul IX; 3. din sec. IX  până în sec. XV; 4. din sec. XV, până în prezent. În prima etapă, așa cum am precizat mai sus, veşmintele erau asemănătoare cu cele ale laicilor, doar că erau de culoarea albă și aveau semnul crucii. A doua etapă presupune modificări ale vestimentației ecclesiale prin introducerea de noi accesorii. Începând cu sec. V este introdus omoforul. De aici încolo diaconii purtau stihar și orar; preoţii purtau stihar, orar dublu, întors în faţă, pe după gât, brâu şi felon. Arhiereii îmbrăcau stiharul de culoare roşie, brâul, epitrahilul, felonul şi omoforul.

      În  a treia etapă, începând din sec. X şi până la începutul sec. XV (până să apară scrierile Sf. Simeon  al Tesalonicului), s-au mai adăugat obiecte vestimentare ca: mânecuţele pentru diaconi, bederniţa pentru arhierei şi preoţii distinşi, sacosul (doar pentru patriarhi),  polistavrosul (felonul cu mai multe cruci pe el) pentru mitropoliţi şi cei mai distinşi dintre episcopi şi mitra (numai pentru patriarhul din Alexandria).

      În cea de-a patra etapă (din sec. XV până în prezent), s-au mai adăugat: mânecuţele și la preoți și arhierei[xiv]; la arhierei s-a generalizat sacosul, dispărând polistravosul, iar felonul a rămas exclusiv pentru preoţi. Apare apoi mitra, ca acoperamânt al capului pentru toţi arhiereii, nu doar pentru patriarhul din Alexandria, fiind dată chiar şi unora dintre arhimandriţii şi protopresbiterii merituoşi ( în special în Rusia); iar engolpionul a păstrat numai forma rotundă pentru ca să se adopte crucea pectorală ca distincţie şi pentru preoţii deosebiți. Acesta sunt etapele în evoluția veşmintelor preoțești în Biserica Răsăritului[xv].

În urma cristalizării cultului liturgic al Bisericii Ortodoxe, au rezultat trei categorii de veșminte preoțești liturgice, fiecare fiind în raport cu treptele ierarhiei superioare:

1.     Veșmintele diaconești: stiharul, mânecuțele și orarul;

2.     Veșmintele preoțești: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuțele, felonul și bedernița (pentru cei vrednici);

3.     Veșmintele arhierești: stiharul, epitrahilul, brâul, mânecuțele, bedernița, sacosul și omoforul.

Ca insigne, la săvârșirea serviciilor liturgice, membrii clerului superior poartă: crucea pectorală (arhiereii, preoții stavrofori și arhidiaconii), mantia, engolpionul, mitra, toiagul arhieresc, dicherul și tricherul, acestea din urmă fiind specifice arhiereului.

            Culorile veșmintelor preoțești liturgice. Aspect practic.

            Există o multitudine de oameni care se declară curioși, iar unii de-a dreptul revoltați în ceea ce privește culorile și materialul din care sunt confecționate veșmintele. În privința veșmintelor țesute cu fir auriu ( nu de aur) unii reclamă o oarecare opulență a Bisericii, spunând că acestea sunt mult prea costisitoare, acuzând chiar o infatuare a slujitorilor, neînțelegând, de fapt, care este originea și sensul confecționării și purtării veșmintelor preoțești liturgice de anumite culori și din anumite materiale[xvi].

            Pentru a înțelege și acest aspect, trebuie să recurgem iarăși la studierea imperativelor vechi-testamentare prin care Dumnezeu hotărăște și cere lui Moise să confecționeze veșmintele preoțești din anumite materiale scumpe și de anumite culori. Spre exemplu, preoții vechiului așezământ purtau un hiton (chetonet) din pânză de in înălbită și un brâu (abnet) confecționat din același material și având aceeași culoare ca și perdeaua (catapeteasma) ce despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor. Arhiereul, pe lângă veșmintele purtate de preoți, mai avea meilul (un hiton mai scurt) de culoare albastră, hoșenul (pieptarul) de care erau cusute la fiecare colț câte o toartă din aur, acesta având aplicate douăsprezece pietre prețioase de diferite culori. Apoi, efodul (umerarul) era lucrat din in răsucit, întrețesut cu fire tricolore: argintiu, cărămiziu și rubiniu. Chidarul (mitra) era asemenea turbanului preoțesc, doar că avea fundul de culoare argintie. Atât materialul, forma cât și culorile veșmintelor preoțești și arhierești au fost dictate cu poruncă divină. Tocmai de aceea, teologii au căutat sensul acestor culori și forme predefinite, fiecare veșmânt având un simbolism aparte: culoarea albă a hitonului însemna, nu numai cinstea demnității preoțești, ci și puritatea morală a slujitorilor altarului[xvii]; culoare brâului asemenea perdelei de la Sfânta Sfintelor simboliza chemarea slujitorilor ca liturghisitori ai împărăției lui Dumnezeu, împărăție simbolizată de Sfânta Sfintelor[xviii]; culoarea albastră a meilului purtat de arhiereu urma sensului acestuia de slujitor al împărăției cerurilor, iar pietrele prețioase de  pe hoșen arată demnitatea împărătească a arhieriei.

            În creștinism, la început, culoarea veșmintelor liturgice preoțești era cea albă, acestea fiind, așa cum s-a mai spus, hainele aflate în uzul credincioșilor, optându-se totuși pentru culoarea albă, întrucât simbolizează curățenia, liturghisitorul trebuind să fie un om cu sufletul curat. Odată cu evoluția și fixarea părților componente ale vestimentației liturgice preoțești, s-a  constatat o evoluție și în ceea ce privește culorile acestora, dar s-a format și o normă de folosire în raport cu slujirile liturgice. Diferențele tradițiilor liturgice s-au manifestat și în privința aceasta, una fiind norma privind culorile veșmintelor pentru clericii apuseni, alta fiind cea a clericilor ortodocși (răsăriteni).

Tipicul Bisericii noastre nu cuprinde prevederi sau reguli speciale cu privire la culorile veşmintelor liturgice ale clerului, menţionând doar, la diferite rânduieli din cursul anului liturgic, necesitatea de a folosi veşminte de culoare închisă sau deschisă, după caz. Aceasta este practica bizantină veche, păstrată în Bisericile de tradiţie grecească, şi ea oferă regula minimală de urmat în materie de culoarea veşmintelor liturgice[xix]. Cu toate acestea, în practica liturgică românească s-a realizat o cutumă privitoare la purtarea veșmintelor preoțești în raport cu serviciile divine oficiate sau cu timpul liturgic în care se află Biserica, astfel: a) la Praznicele Mântuitorului, la Sfinţii Profeţi, la Sfinţii Apostoli şi la Sfinţii Ierarhi - auriu şi galben de toate nuanţele; b) la Praznicele Maicii Domnului, la Sfinții Îngeri și Puterile cele fără de trup - albastru deschis şi alb; c) la Praznicele Sfintei Cruci - purpuriu şi  roşu închis; d) la Sfinţii Mucenici -  roşu; e) la Sfinţii Cuvioşi, Asceţi şi Nebuni pentru Hristos - verde (de asemenea Intrarea Domnului în Ierusalim, Pogorârea Sfântului Duh şi Sfânta Treime sunt celebrate tot în veşminte  verzi, de toate nuanţele.); f) în Posturi:  albastru închis, purpuriu, verde închis, roşu închis ori sângeriu şi negru. În Postul Sfintelor Patimi veşminte folosite se obişnuieşte a fi cele negre. În Sfânta şi Marea Joi se poartă veşminte liturgice de culoarea roşu închis, chiar dacă biserica este înveşmântată în negru, iar masa Sfântului Altar se împodobeşte în alb, ca semn de aducere aminte a feţei de masă folosită la Cina cea de Taină. De fapt, Sfânta Masă nu ar trebui îmbrăcată niciodată decât în alb deoarece simbolizează Mormântul Învierii lui Hristos. Sâmbetele şi Sărbătorile mari din Postul Mare veşmintele sunt negre, dar cu ornamente aurii  şi de alte culori; g) înmormântările se săvârşesc în veşminte albe – simbolul Învierii lui Hristos-nădejdea învierii noastre[xx].

 Întrucât tipicul nu are prevederi în acest sens, se observă de multe ori că preoții poartă veșmintele pe care le preferă cel mai mult, căzând uneori în ridicol, atunci când dintr-un sobor de 10 preoți, să spunem, îmbrăcați la fel, unul ajunge să fie de o culoare mult diferită, stridentă. În aceeași capcană a ridicolului cad și acei preoți care poartă 4-5 duminici la rând același rând de veșminte preoțești preferate, ținând cont de faptul că unii credincioși evlavioși chiar vin în fiecare duminică la biserică. Ori purtarea aceluiași rând de veșminte poate aduce în inima omului o saturație estetică care îl provoacă la rutinare și plafonare în planul trăirii duhovnicești. Ce ar fi mai rău ca să mergi în fiecare duminică la biserică, cântărețul să cânte toate cântările pe același glas, la fiecare slujbă (lucru sesizat pe alocuri cu cântăreți neșcolarizați), preotul să îmbrace același rând de veșminte și, pe deasupra, să mai rostească și cam aceeași predică?! Ori, rotația glasurilor bisericești, a pericopelor evanghelice și, de ce nu,  a veșmintelor liturgice preoțești au și acest rol de evitare a stagnării trăirii duhovnicești  și de a bucura sufletul omului creat spre trăire a frumosului.